And then it hit me

A fost nevoie de 6 afurisite de luni ca sa imi dau seama ca am intors lumea cu fundu-n sus ca sa gasesc ceea ce era in fata mea. Ca de obicei, am intarziat. Si nu 15 minute, nu 20, sau chiar jumatate de ora, cum mi s-a mai intamplat, ci 6 luni demente. Genul asta de intarziere nu se iarta, nici de catre  cei mai buni oameni din lume.

Hey, boy, hey, girl, i need you to believe in something: the salmon dance. Right here, right now, do it again, setting sun, close your eyes and take the big jump. Where do i begin?

Chemicals are good

In prima zi de concediu imi era dor de job. Tocmai aparuse o stire in Compact, cum ca iPhone-ul este toxic si deja ma gandeam ca Mihailescu a apucat sa o scrie inaintea mea. Asta a trecut de mult timp, iar acum deja sunt giftuita de filme, somn pana la 12 si energizante.

Aseara am mers pe niste stradute intortocheate si duhnind suspect, in cautarea unei scurtaturi pana la Sala Polivalenta, unde urma sa se tina concertul Chemical Brothers. Ratiunea ar spune “Never take the shortcut!”. Si mai straniu, zona era pustie, ridicand intrebari justificate de genul “Sigur astazi e sambata? Sigur spre Polivalenta trebuie sa mergem? Oare o formatie numita Chemical Sisters are sanse de reusita?”. Acolo, la fel de pustiu. Era aproape 20:00, ora anuntata in toate articolele ca fiind cea de incepere a concertului. Totusi, numarul jandarmilor era mai mare decat cel al oamenilor adunati in fata intrari. Pe bilet scria, de fapt, ca ora de incepere este 22:00, dar se vede treaba ca multi au gasit ziarele ca fiind mult mai credibile. Talk about media power… 😀

“Fetele, vreti sa cumparati un bilet?”. Multumim de intampinare, dar nu. Putin mai incolo, chiar intre jandarmi: “Fetele, aveti un bilet in plus de vanzare?”. Roxana, binevoitoare, spune “Nu, dar sunt niste oameni putin mai incolo care au” si trimite acei presupusi speculanti care erau cel mai probabil jandarmi sub acoperire fix catre bisnitari. O intalnire demna de Surprize, Surprize.

Pe la 21:30 am intrat. Prezint biletul si aud o voce groasa, venind de undeva, de la 2 metri inaltime “Domnisoara, sa va verific buzunarele”. Imi amintesc ca am MP3 player-ul in haina si ajung brusc la concluzia ca nu am auzit nimic, intorc spatele si merg mai departe fara sa ma uit inapoi.

Inauntru, muzica, lumini albastre, lumini albe de la frigiderele cu bauturi de langa scena. Ne gasim un loc comfortabil si caldut in zona VIP-urilor, fix langa Cosmina Pasarin, cea mai mare fana DJ Pagal. Treptat, Sala Polivalenta se umple, pe beat-urile mai mult sau mai putin inspirate ale DJ-ilor din deschidere. Roxana, in stanga mea, se intinde comfortabil pentru un pui de somn, Sorin, in dreapta, bate sacadat cu sticla in piciorul stang. Dreptul il menajeaza, momentan.

Coboram in multimea care danseaza. Imbulzeala, atmosfera de discoteca, un tip in verde se uita insistent si mai ca nu ne intreaba daca venim des pe-aici. Un cot in umar (deh, being part of the short ones is tough), dau si eu unul inapoi. De pe margine, apar multe baloane uriase, umplute partial cu heliu. Sar si reusesc sa lovesc cateva dintre ele. Lovesc din greseala >:) si pe cel care ma inghiontise mai devreme. Cum sa se supere? Organizatorii dau drumul la fum si devine din ce in ce mai cald, asa ca dau jos bluza si raman in maieu. Ciudatul in verde parca mai asteapta ceva. Un balon il loveste in crestetul capului.

(neterminat…will finish after a good night sleep 😀 )

balbe

Fiecare zi incepe la fel. O cursa pt a intarzia, pentru a fi la momentul potrivit la locul potrivit, 15 minute too late.

Joc de glezne, flexam bine, punem muschii in evidenta si sprintam pana la finish. Acolo…surpriza. Uneori e pustiu, alteori asteapta un premiu plictisit, cascand la intervale regulate…regulate bine de tot. Un antrenor numit expresiv Titi isi pune ketchup pe prosop si musca bucati mari din el, scotand din cand in cand textila ramasa intre dinti cu ajutorul unei scobitori.

Alteori premiul ma iubeste. Ne jucam de-a cuvintele si ne ascundem dupa deget. Niciodata degetul mijlociu. Ne prefacem ca nici unul nu il vede pe celalalt si priveste in zare, dupa Superman. Stam asa ceva timp, vorbim despre comunitari, filme si intarzierile de la metrou. Eu ma impiedic de linia de sosire si fac cale intoarsa, lasandu-l acolo. Nu-i nimic, este si maine o zi buna de cursa si de privit aiurea in doi.

happy end

i hate romance movies. le urasc pur si simplu. cu melodiile lor pline de entuziasm care se aud sin ce in ce mai tare and fill you up with candy. yeah, candy, the sweet, delicious colorful stuff care nu-ti face bine pt ca numai in aparenta este good for ya. iti lasa impresia ca iti potolesc the huger yurning deep inside, dar de fapt doar te fac fatter, unhappier.

i hate happy ends… probably just a pms mood when it all sux, but i really do hate them. ’till i have a happy end of my own o sa fiu doar invidioasa pe bucuria altora. fericita pt ca exista o bucurie si ca am la ce spera, dar ingrozitor de invidioasa ca nu este si pentru mine. that sometimes eats you up inside.

smiled at the movie, had fun at the movie, laughed ’till i dropped at it. dar sfarsitul mi-a pus capac. too happy. they are too happy. e ca si cum as fi rasfoit o revista Cosmopolitan with all the pretty chicks thinking “wtf, i’ll never have this”. pt ca asa ceva is just not real. este un machiaj gros aplicat pe camera de filma, nu numai pe fetele actorilor.